Arhive categorie: Locuri giosănești

Un Eiffel de Iasi

Invelit in mantia sa, statea in fata unor dugheni de lemn si visa cu ochii deschisi. Un teatru se ridica aievea. Rochii de seara elegante si jobene scanteietoarei se perindau prin fata-i.
Primarul iesean Scarlat Pastia statea in Piata Unirii de astazi in anul 1878 si visa la un teatru modern, care sa adaposteasca piesele romantice ale vremii.

„Otelul” Traian

Multumit de calitatea podului de peste Prut de la Ungheni, terminat in 1876, Scarlat Pastia apeleaza la acelasi arhitect si constructor: Gustave Eiffel, creatorul turnului cu acelasi nume din Paris. Lucrarile incep in 1879 si se termina in 1883.

Constructia, revolutionara pentru timpul ei era bazata pe o structura metalica, avand coloane de fonta si platforme metalice. Vremurile fiind grele insa iar galbenii masurati si imprumutati de la Creditul Urban, cladirea este transformata in hotel, daruitor de profituri mai indestulatoare. Astfel a luat fiinta Grand Otel Traian.

hotel_traian_1.jpg

hotel_traian_2.jpg

hotel_traian_3.jpg

hotel_traian_4.jpg

Visul lui Pastia nu moare insa definitiv. In 1896 au loc aici primele reprezentatii cinematografice din Iasi: din program: „Dragonii din escorta tarului” si „Furtuna pe mare”. In cateva luni se va inaugura Teatrul National de astazi, pe temeliile vechii primarii. In plus, inca din 1884, I.L. Caragiale citeste in „otel” „O noapte furtunoasa” cu prilejul centenarului rascoalei lui Horia. Cultura vremii era apreciata de traitorii bremii, toti infometati de o noua Romanie.

Hala de Peste

Dar inainte de aceste momente, in 1873, pe vremea primarului Nicolae Gane, arhitectul Gusteve Eiffel si-a demonstrat inca o data maestria in Hala de Zid si Fier (ulterior Hala de Peste). Construita pe locul fostei piete Sfanta Vineri si daramata in 1988 hala avea tot structura metalica si a fost una din cele mai mari piete din Iasi.

piata_halei.jpg

piata_halei_2.jpg

Era situata pe aproximativ locul Halei Centrale de astazi, langa fosta Biserica Sfanta Vineri. Urme ale structurii gandite de Eiffel pot si observate si azi.

piese-hala-de-peste.jpg

Iluminismul francez a gasit prin Eiffel un teren fertil in Iasi. Un teren prolific si intesat de comori ascunse precum cele de mai sus. Bogatii ascuse sub o patura groasa.

De nepasare.

Pavilionul

Sta ca un batran in poarta, sprijinindu-se in toiag si asteptand oaspetii care nu se mai arata. Nu poate sa inteleaga graba lumii din ziua de azi. Si-ar fi dorit ca cineva sa se opreasca si sa-l ascute povestind despre acest hotar.

Cum la 6 mai 1809, in satul Cornu Luncii s-a infiintat in aceasta ghereta al doilea oficiu vamal al Bucovinei. Primul a fost cel de la Bunesti.
Cum a pazit mai bine de 100 de ani pe romani de romani. Cum oamenii iesiti din ea intorceau din drum cu gesturi dsperate pe cei ce vroiau sa-si vanda marfa. Cum cei suspecti erau cercuiti si trimisi in Zarca, la Suceava.
Sau cand imparatul Franz Josef, mare duce al Bucovinei, viziteaza aceste locuri, uitandu-se cu pofta peste dealuri si intreband: „Cine ne-a oprit aici?”. Raspunsul a fost: „Niste pamanteni cu caciuli mari, cai iuti si buzdugane agere”

Dar s-a razbunat. In noiembrie 1918, trupele romane au trecut pe aici si au eliberat primul sat din dulcea Bucovina. Au impins catanele imparatesti pana dincolo de Tara Morosenilor.

La 28 noiembrie, fruntasii satului isi puneau talpicele la sanii si porneau spre Cernauti, unde puneau umarul la Unirea cu tara. Altii coborau slanina din pod si se pregateau de drum lung. Plecau la ungureni, in Alba Iulia, sa racneasca unirea cu Regatul.

Timpul a trecut. Casuta noastra a infruntat anii si se arata acum cu fruntea sus. Schiteaza gesturi duioase si ne pofteste pragul, spre Muzeu. Vrea sa ne povesteasa istoria ei.

Cu imparati, catane, armate…

Don Quijote de Chitcani

Ca o zbatere de ochi. Supus intre colnice invelitoare, incearca sa iasa in stralucire. Conturul dimprejur nu-l ajuta. Parca incearca sa-l cufunde in tacere. Unul din primele testimonii ingineresti din Moldova moderna ne asteapta la marginea drumului, doar-doar s-o indura cineva sa-i mai calce pragul.

Este Podul Doamnei, una din dovezile politicii duse de Mihai Sturza, domnul Moldovei. Acesta a incercat sa stranga localitatile intr-o retea de sleahuri care sa insufleteasca economia tarii, deja inviorata de Regulementele Organice.

Ridicat in 1841 pe calea ce lega Moldova de astazi de Basarabia, se arata astazi langa drumul Vaslui – Barlad, in comuna Chitcani. Ca un Don Quijote chibzuit, incearca sa ne demonstreze ca este inca in putere.

Marturie in timp stau cele doua inscriptii de la mijlocul tronsonului, in romana (caracere chilirice),

si latina

„Acest pod este construit din porunca Domnului Mihai Sturza Domn Tarii Moldovei in al VIII an al domniei sale si savarsindu-se sau deschis pentru ctitori in 8 Noem. 1841.”

Denumirea de Podul Doamnei isi are geneza in desele drumuri ale Doamnei Sturza catre mosiile din Donduseni, in partea de rasarit a Moldovei.

Deasupra acestor inscrieri nu putea sa lipseasca stema cu bourul moldovenesc, semn al apartenentei domeniului domnesc.

Exponent al iluminismului francez, Mihai Sturza a fost cel care a pus bazele Academiei Mihailene (1835 – prima universitate din principate) si a Institutului de Arte si Mestesuguri (1835). A reusit astfel sa alinieze Moldova la valorile timpului, dupa o perioada de intense framantari si regrese.

Constructia este moderna pentru acea vreme: blocuri de piatra fetuite legate cu mortar de var, cu cinci deschideri in arc pe o lungime de 30 de metri. Lungimea este remarcabila pentru acea vreme, tinand cont de posibilitatile tehnice si financiare ale epocii. Fata de podurile mai vechi (Zlodica, Cantalaresti, Carjoaia) se deosebeste prin dimensiunea mai mare, stilul aprofundat si detaliile mai rafinate. Influenta franceza este categorica.

La piciorul dinspre vest am descoperit o piatra masiva, sculptata in forma de scut heraldic, deasupra careia se mai poate observa emblema moldovei.

Chiar daca urmele sunt sterse, bourul inca mai rasufla.

Foisorul cu Soare

Ca domeniu aparte al culturii romane, arhitectura populara ocupa un loc aparte in cunoasterea civilizatiei moldovenesti si nu numai.

Casa de mai jos, localizata in satul Cotic din Judetul Vaslui, reprezinta un model al arhitecturii moldovenesti de campie.

Rareori inalte, doar cu un singur cat, constructiile aveau aproape intotdeauna o prispa in fata. Deasemenea, un alt element definitoriu ar fi foisorul de la intrarea principala, care ia uneori numai forma unei platforme suprainaltate. Decorul casei este mai degraba pragmatic, lipsind elementele ornamentale. Doar „soarele” troneaza deasupra scarilor, element ce sugereaza lumina si deschidere. In Tara de Sus soarele este inlocuit de „ochiul neadormit” ce ia conturul unei guri de aerisire a podului, in forma migdalata. Acesta are rol de protectie, veghind la siguranta casei si a locuitorilor ei.

Doua din principiile arhitecturii taranesti in general sunt adecvarea scopului si integrarea in peisaj. Prima caracteristica se realizeaza prin compartimentarea interioara. Avem aici doua camere, din care una de zi, iar cealalta pentru zestre si musafiri de vaza.
Al doilea principiu este realizat prin culoarea exterioara. Acest albastru este specific satelor de fosti razesi si denota libertate si identitate. Nu trebuie uitata nici latura religioasa, aceasa nuanta sugerand apropierea de „ceruri”.

Aceste elemente arhitecturale se gasesc si in casele boieresti. Numai ca aici lemnul este inlocuit cu piatra tencuita, stalpii de lemn ai pridvorului devin coloane de piatra, scarile devin monumentale iar casa capata proportii direct proportionale cu rangul familiei.

Odata cu aparitia influentei straine, arhitectura moldoveneasca veche este tarata in noroi. De la acest nivel are insa puterea sa ne scoata in cale bijuterii inestimabile.

Ce bine ar fi daca le-am putea incuia in cufarul bunicii !

Tocana a la Faraoane

Zilele trecute, cu ocazia iesirii la rotitul cocosilor de munte, am avut ocazia sa experimentez una in cele mai rustice mancaruri. O tocana ciobaneasca. Eu i-am zis tocana a la Faraoane, deoarece stana unde am fost „cazati” era exact sub varful cu acelasi nume din Muntii Suhard.

Prepararea tocanei implica un ceaun (multumesc lui Cristi pentru ca l-a carabanit prin toti codrii), si un bucatar de cinste (noi din fericire l-am avut pe Ciprian). Deasemenea, e musai sa aveti un foc bun sub o capra de lemn ciobaneasca.

Prepararea se face in felul urmator:

Se toaca bine o slana afumata si se arunca la topit in ceaun. Se taie o ceapa in felii zbunghite care se calesc in untura reiesita. Se lasa pe foc atat cat sa macelaresti o pulpa de porc de lapte, dupa care se troneaza carnea taiata cubulete si se lasa la prajit. Peste se adauga cartofii taiati cuburi si cateva felii de carnat fumegat, pentru un gust cherchelit.

Se lasa la fiert si in ultimele 3 minute se adauga atata piper si usturoi cat sa scoata o raceala nepoftita.

La servire trebuie neaparat o palinca si neaparat cu margele (multumim Iulian). Deasemenea, fara niste comeseni de cinste, tot ce am scris mai sus e in zadar. Multumesc Liviu si Sergiu.

Iar celor care stau in scaun si citesc aceste randuri, le doresc din suflet o asemenea intoarcere la origini. Traiul intr-o stana este o experienta unica, de neuitat.

Vorba unui clasic in viata: poporul roman s-a nascut pe bata ciobaneasca.