Eroul tainic
Posted in Monumentele de lângă noi on August 28th, 2009 by Fidelx – 5 Comments“Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa.”
“Oare de ce nu am fericirea sa traiesc cel putin in sat sau sa mai am pe cineva cu mine, sa nu fiu singur, sa stau in pustiu impreuna cu fiarele padurii, sa duc viata de pustnic la varsta de 32 ani, sa ma conformez regulilor partizanatului,…greu de suportat? Caci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinta, durerea sufletesca si trupeasca caci nici bolnav n-am timp sa fiu. Frigul, foamea, lipsa de imbracaminte si toate cele ce are nevoie un om…pentru cine le suferi?”
“va spun raspicat ca iubesc mai mult Libertatea decat viata”
“va spun ca nu voi ceda niciodata, dar niciodata, poate sa tina regimul comunist 50 ani si eu nu voi ceda, nu voi trada, nu ma voi preda decat mort”
Fragmente din cartea publicata de Editura Nemira, “Jurnale din rezistenta anticomunista”. Randurile apartin lui Vasile Motrescu, conducatorul miscarii de rezistenta din Bucovina.
Nascut in 1920 in comuna Vicovu de Sus, taran simplu, isi intemeiaza o familie cu Maria si are doi copii, George si Sofia. Datorita convingerilor antisovietice, intra in vizorul Securitatii. In 1949, banuind ca va fi arestat, ia drumul codrului si organizeaza o miscare de gherila. Ataca permanent pichetele si sediile securitatii din zona Radauti - Putna - Sucevita, facand viata grea autoritatilor de represiune. Reuseste sa scape de multe ori din incercuirile detasamentelor de securitate. Tradat, este prins de abia in 1958. Datorita gravitatii faptelor sale, pe 29 iulie acelasi an este executat prin impuscare in inchisoarea Botosani.
In urma lui ramane un jurnal si cateva poeme haiducesti in care isi povesteste viata si isi exprima dorinta de a se intoarce la familia si casa lui ca om liber. In scrisorile sale catre Militie si Partidul Comunist explica de ce a ales solutia rezistentei si care sunt neajunsurile si nedreptatile pe care le traiesc bucovinenii zi de zi. Deasemenea, intocmeste un ghid al rezistentei in munti. In aceste pagini explica in amanunt cum sa faci focul in padure fara sa fii observat, cum sa construiesti bordeie secrete de adapost, cum sa stabilesti intalniri, cum sa comunici in coduri secrete cu familia si partizanii, cum sa nu treci niciodata de doua ori pe aceleasi carari sau care sunt slabiciunile si strategiile Securitatii.
Vasile Motrescu nu este un erou uitat. Este unul nestiut, pierdut printre statistici. Ca el sunt multi altii. Oameni simpli cu un curaj nebun, care au ales solutia cea grea, punandu-si in pericol inevitabil familia, pamantul, casa.
Doar pentru a scoate dintr-o mlastina inghetata un popor vlaguit si a-l insanatosi moral.
Mi-as dori enorm sa strang mana lui Vasile Motrescu si sa-i multumesc.
