Arhive categorie: Monumentele de lângă noi

Bucovina mea din ochii lor

Cateva bucati de hartie roasa de vreme. Fetze care imi par cunoscute. Costume populare pe care le admir in fiecare duminica la bisericile din Bucovina Mea.

Costume bucovinene in cartofilie

Carti postale trimise acum un secol. Vesti mai bune sau mai rele.
Sentimente. Caligrafie ireprosabila. O limba romana arhaica.Costume populare pline de lumina. Sau lumina vine de la fetzele personajelor?

costum_1.jpg

costum_2.jpg

costum_3.jpg

costum_4.jpg

costum_5.jpg

costum_6.jpg

costum_7.jpg

costum_9.jpg

costum_10.jpg

costum_11.jpg

Intr-o Bucovina ocupata, oamenii din aceste carti postale sunt darzi si mandri. Li se oglindesc in ochi Obcinile si orizonturile largi. Intr-o provincie extrem de multiculturala, romanii au avut incapatanarea de a nu-si pierde valorile. Au luptat cu cea mai teribila arma de rezistenta: traditiile. Nu e un caz singular. Multe din provinciile Imperiului Autro-Ungar, colonizate cu populatii alogene si-au pastrat identitatea (Banat, Piemont. etc). Timpul a demostrat ca traditiile (cu toate formele ei in arhitectura, cultura, educatie, etc) reprezinta nucleul identitatii unei provincii/regiuni/tari.

Fara identitate, suntem condamnati sa urmam aceeasi carare eterna a negasirii de sine si a derizoriului.

O Capitala in ceata

Drumul serpuieste neastamparat. In dreapta, ca un parinte grijuliu ne insoteste apa Moldovei. Dupa ce trecem de Cornu Luncii se deschide in dreapta o vale adancoasa, in afundul careia se grozaveste sub soarele piezis o asezare.

Capitala

Un sentiment ciudat te cuprinde cand o cuprinzi cu privirea. Doi ochi enormi te privesc, parca ar vrea sa-ti spuna ceva. Doua turle de biserici care bat din clopote. Simti vibratia lor in piept si parca vezi aerul cum trece prin tine.
Doua biserici care striga dintr-o fosta Capitala.

Suntem in Baia, prima cetate de Scaun a Tarii Moldovei. Aici si-a salasluit Dragos prima fortareata, inca dosadit dupa pierderea catelei Molda. Prima Capitala a Moldovei, mult inainte de Suceava sau Iasi. In 1339, conform unui hrisov  era „cel mai mare oras de la Est de Carpati”.

sigiliul_baia.jpg

Urbea

Orasul a cunoscut inca din secolul al XIII-lea o dezvoltare spornica. Breslele nemtesti si polone erau deja aici, fapt de atesta propasirea zonei. Inclusiv numele de Baia vine din ungureste (bania = domnie). Pentru acestia Alexandru cel Bun invita misionarii dominicani si infiinta aici o Episcopie Catolica. In anul urmator, 1410,  construi Catedrala Catolica „Sf. Fecioara”. Catedrala era cea mai mare de acest fel din Moldova. Momentan este in ruine.

catedrala_catolica_baia.jpg

catedrala_catolica_baia_2.jpg

Sotia Domnitorului, Margareta, catolica din Polonia fiind, a adus o contributie nestramutata la propasirea Catolicismului la Est de Carpati.

Mai tarziu, in 1467, Matias Corvin, Principele roman al Ungariei, in incercarea lui de a cuceri Moldova, isi stabili nu intamplator aici cartierul general. Stefan cel mare insa anticipa miscarea si pe timp de noapte sacrifica orasul pe altarul victoriei. Izbanda a fost atat de legendara incat potoli pentru totdeauna ambitiile Ungariei.

In cinstea victoriei, Stefan cel Sfant ridica Biserica Alba cu hramul biruintei: „Sf. Gheorghe”. Numele si-l primeste din insasi constructia ei, din piatra nefasonata si nepictata pe dinauntru.

biserica_alba_baia.jpg

biserica_alba_baia_2.jpg

Mai tarziu in vreme, cand orasul era inca in floare, Petru Rares, apreciind legendele trecutului, construietse aici o a treia biserica, cu hramul „Adormirea maicii Domnului”.

biserica_adormirea_maicii_domnului_baia.jpg

biserica_adormirea_maicii_domnului_baia_2.jpg

biserica_adormirea_maicii_domnului_baia_3.jpg

Un trecut

Monumentala, fara turla (ca toate bisericile originale moldovenesti) aceasta ultima ctitorie incearca sa ne aduca aminte de trecutul maret dar uitat al asezarii. Un trecut plin de fiori dar care ar trebui acoperit de flori. Un trecut cu regi, domitori si episcopi.

La picioarele noastre.

Marco Polo de Moldova

Multi oameni de seama se pot distinge din negura Moldovei. Multi din ei stiuti, si mai multi necunoscuti. Figuri despre care stim mai mult sau mai putin, dar care merita cu siguranta sa fie scosi la lumina.

Una din cele mai uimitoare si anonime personalitati ale Moldovei a fost si Nicolae Milescu.

milescu_basorelief.jpg

Nascut la Milesti, un sat disparut din tinutul Vasluiului, in 1636, dintr-un tata grec si o mama moldoveanca, a studiat la Colegiul Patriarhal din Constantinopol, cea mai stralucita scoala a Estului. Isi manifesta spiritul poliglot de timpuriu, invatand greaca, latina, turca si slavona. In paralel descopera tainele politicii, religiei si astronomiei.
Intors in Moldova, este imediat numit Cancelar al Domnitorului Gheorghe Stefan. In 1660, odata cu venirea la Domnie a lui Grigore Ghica este numit Spatar, functie pe care o detine pana in 1664.

Omul de cultura

Inca din tinerete este atras de stiintele teologiei. Traduce neobosit numeroase lucrari folositoare preotilor, precum „Mantuirea pacatosilor” a teologului grec Agapie Landos, sau „Cartea cu multe intrebari foarte de folos pentru multe treburi ale credintei noastre” a Sfantului Atanasie cel Mare al Alexandriei.
Deasemenea, ofera prima explicatie etimologica a cuvantului „Dumnezeu”: „se zice pre limba greceasca teos, iara pre limba latinească deus, iara rumaneste se chiama Dumnezeu, care nume este luat de la latinie, in ce chip si mai jumatate de limba rumanească a luat de la Latini”.

In 1663 scrie un scurt tratat dogmatic: „Parerea Bisericii rasaritene ortodoxe despre prefacerea Trupului Domnului si despre alte controverse”. Lucrarea este tiparita la Paris, fiind a doua opera moldoveneasca publicata in Occident, dupa „Marturisirea” lui Petru Movila.

Totul culmineaza cu publicarea in 1664 a traducerii din greaca a Vechiului Testament, prima de acest fel in limba romana.

Spatarul

Dupa o ascensiune fulminanta in elita boiereasca a vremii, de la gramatic si cancelar, ajunge in 1658 Mare Spatar (comandant al Armatei).
Functia fiind foarte ravnita in acea vreme, Milescu intra fara voia lui in furtuna politica de la Curtea Domneasca. I se insceneaza un complot, de pe urma caruia este pedepsit cu taierea nasului.

Este renegat si alungat din Moldova, pribegind in urmatorii ani prin Europa. Il gasim la Stockholm in 1666, la Paris in 1667 si la
Istambul in 1669.

Aventura Chineza

In 1671, cu ajutorul recomandarii primite de la Dositei, Patriarhul Ierusalimului, ajunge la Moscova si este imediat angajat la „Departamentul Solilor” din Ministerul de Externe, ca interpret pentru limbile greaca, latina si romana. In timp, datorita calitatilor sale intra in gratiile Tarului Alexei Mihailovici, devenind interpretul personal al acestuia.

Este considerat ca fiind omul cel mai potrivit pentru unul din cele mai indraznete obiective ale Rusiei: deschiderea unei reprezentante diplomatice in China. Misiunea lui este de a spiona acest imperiu, aflat in apogeul dezvoltarii in acea vreme.

Astfel, timp de doi ani, intre 1675 si 1777, Milescu aduna informatii despre cultura si civilizatia chineza, despre modul de organizare al armatei si aparatului administrativ, pe care le aduna in lucrarea „De la Tobolsk până în China”.
Mult timp, chiar si dupa moartea lui, lucrarea a circulat in manuscrise si traduceri olografe, fiind cunoscuta ca cel mai avizat document istoric, cultural, militar si social despre China acelei vremi. Lucrarea este publicata oficial doua secole mai tarziu, in 1882, la St. Petersburg, sub titlul „Jurnalul de calatorie de la fortul Nercinsk pana la Pekin” Deasemenea, harta intocmita de el este socotita cea mai exacta cartografiere a tarii din secolul al XVII-lea.

Moldoveanul

Intors in Rusia, devine profesorul privat al viitorului Tar Petru cel Mare.
Publica studii istorice de rasunet, cele mai importante fiind „Genealogia Tarilor Rusi” (1678) si „Cartea despre tatari” (1679).

Chiar daca ramane pana la moarte in slujba tarilor Rusiei, nu uita locurile de bastina. De exemplu, in 1679 il ajuta pe Mitropolitul Dosoftei sa achizitioneze din Rusia o tiparnita moderna. Cu ajutorul acesteia sunt tiparite scrierile bisericesti care vor ajuta limba romana sa devina limba oficiala a tuturor slujbelor religioase. Deasemenea, mijloceste relatiile diplomatice cu Tarii Rusiei, in favoarea Moldovei.

Cu toate acestea, nu se mai intoarce niciodata in Moldova. Moare in Rusia si este ingropat la Moscova, in preajma Cetatii Kremlinului.

Avand un destin fabulos dar si o opera de exceptie, Nicolae Milescu Spataru poate fi considerat una din cele mai luminoase figuri ale Moldovei.

milescu-de-lovendal.jpg

O tacere

Eram in redactia „Insemnarilor Literare”. Eu, profesorul Ibraileanu, George Toparceanu, Demostene Botez si alti cativa. Discutam cu foc de ale noastre, invaluiti in fum de pipa.

Au latrat deodata cainii, a trecut o coscogeamite umbra prin dreptul ferestrei si s-a deschis usa de din fata. Au rasunat pasi grei prin antret, au scartait podelele ca la mutat, cand trec dulapurile mostenite de la bunici, – si a aparut in prag, umplandu-l, un om cu trup strasnic si cu fata rotunda, spana si bine rumenita. Si-a scos palaria de pasla neagra si „ne-a poftit la toti buna-ziua„…

Apoi s-a asezat pe un scaun, si-a potrivit parul, si-a dres glasul, vecin cu leii, si-a inceput sa taca. A tacut, si iar a tacut si a tacut mult si bine, cum de cand lumea stiu a face dealurile si ogoarele, fara sa le intrebe nimeni unde si-au lasat gura.

– Ce mai faci, Sadoveanu? l-a incercat profesorul Ibraileanu.

A pregetat oleaca. Apoi a grait convins, cadelnitand din cap:
– Bine.
– Coane Mihai, ce se mai aude pe-acasa? l-a iscodit Toparceanu, privindu-l ascutit, cam dintr-un ochi.

Iar pauza meditativa. Si din nou, solemn:
– Bine.
– Da, via cum iti mai merge, Coane Mihai? a incercat si Demostene sa-l urneasca inspre vorba.

S-a gandit la vie, s-apoi iarasi a raspuns, venind de-acolo:
– Bine.

Statea acolo, „marele nostru Sadoveanu” intre oameni sclipitori de vii, cu buzele cetluite, cu mainile ancorate pe genunchi, cu fata rotunda si placida ca o luna rurala pe culmea dealului, – tacut, pasiv, indiferent ca cele neinsufletite, zavorand in el.

– Frumoasa zi, Coane Mihai! a mai exclamat nu stiu cine.
– …Da. – a consimtit sa raspunda, dupa un rastimp, dar din varful buzelor, cum ai lepada un scrum netrebnic.

Si iar a tacut falnic.

Statea intre noi, – dar acolo…dincolo adica, intr-ale cine stie care ale cui, ca polul nord intre ghetari, raspandind tacere si inghet.

L-am uitat acolo, pe scaunul lui, ascultandu-i pe ceilalti care si-au reluat firul vorbei. A trecut mult timp astfel. Lumina si-a schimbat straiele la fereastra, imbracandu-le pe cele fumuriu vinete.

Tarziu, prin fumul indesit, glasul profesorului Ibraileanu s-a indreptat familiar dar si c-un fel de sfiala:

– Sadoveanu, ne-ai adus ceva?

Fara sa-i faca cinstea raspunsului vorbit, Sadoveanu si-a tras scaunul mai langa fereastra, a scos niste fituici dintr-un adanc de buzunar, si-a sunat glasul, intr-o maraiala de urs care adulmeca pasul descult al zmeurei si s-a pornit la spus.

Si dintr-o data s-a umplut odaia fumului de miros de frunza noua. Canta cucul in transparentele luminii, inverzeau padurile, sclipind de glasuri. Se aflau caprioarele cu parfum de toporasi in nara umeda. Sunau apele, fraged, lin paleau talangile, – si toate erau cu roua, cu mirare si cu Dumnezeu in rai de lume noua.

Niciodata n-am simtit mai aproape de inima obrazul si suflarea eternei primaveri, decat in acel ceas de ingenunchere deplina a trufiei tineresti, ascultand glasul care-mi suna nu in ureche, ci parca-m amintire, ca fluierul marelui Pan.

– Ei, ce spui, domnule Teodoreanu?
Mut, am ridicat din umeri, nevolnic.

Profesorul Ibraileanu, zambea cu fum si suflet:

– Ne acopere pe toti…

Fragmente din „Amintiri despre Sadoveanu” de Ionel Teodoreanu.

Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu

Acesta este Sadoveanul meu…

Eroul tainic

„Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa.”

„Oare de ce nu am fericirea sa traiesc cel putin in sat sau sa mai am pe cineva cu mine, sa nu fiu singur, sa stau in pustiu impreuna cu fiarele padurii, sa duc viata de pustnic la varsta de 32 ani, sa ma conformez regulilor partizanatului,…greu de suportat? Caci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinta, durerea sufletesca si trupeasca caci nici bolnav n-am timp sa fiu. Frigul, foamea, lipsa de imbracaminte si toate cele ce are nevoie un om…pentru cine le suferi?”

„va spun raspicat ca iubesc mai mult Libertatea decat viata”

„va spun ca nu voi ceda niciodata, dar niciodata, poate sa tina regimul comunist 50 ani si eu nu voi ceda, nu voi trada, nu ma voi preda decat mort”

Fragmente din cartea publicata de Editura Nemira, „Jurnale din rezistenta anticomunista”. Randurile apartin lui Vasile Motrescu, conducatorul miscarii de rezistenta din Bucovina.

Nascut in 1920 in comuna Vicovu de Sus, taran simplu, isi intemeiaza o familie cu Maria si are doi copii, George si Sofia. Datorita convingerilor antisovietice, intra in vizorul Securitatii. In 1949, banuind ca va fi arestat, ia drumul codrului si organizeaza o miscare de gherila. Ataca permanent pichetele si sediile securitatii din zona Radauti – Putna – Sucevita, facand viata grea autoritatilor de represiune. Reuseste sa scape de multe ori din incercuirile detasamentelor de securitate. Tradat, este prins de abia in 1958. Datorita gravitatii faptelor sale, pe 29 iulie acelasi an este executat prin impuscare in inchisoarea Botosani.

In urma lui ramane un jurnal si cateva poeme haiducesti in care isi povesteste viata si isi exprima dorinta de a se intoarce la familia si casa lui ca om liber. In scrisorile sale catre Militie si Partidul Comunist explica de ce a ales solutia rezistentei si care sunt neajunsurile si nedreptatile pe care le traiesc bucovinenii zi de zi. Deasemenea, intocmeste un ghid al rezistentei in munti. In aceste pagini explica in amanunt cum sa faci focul in padure fara sa fii observat, cum sa construiesti bordeie secrete de adapost, cum sa stabilesti intalniri, cum sa comunici in coduri secrete cu familia si partizanii, cum sa nu treci niciodata de doua ori pe aceleasi carari sau care sunt slabiciunile si strategiile Securitatii.

Vasile Motrescu nu este un erou uitat. Este unul nestiut, pierdut printre statistici. Ca el sunt multi altii. Oameni simpli cu un curaj nebun, care au ales solutia cea grea, punandu-si in pericol inevitabil familia, pamantul, casa.

Doar pentru a scoate dintr-o mlastina inghetata un popor vlaguit si a-l insanatosi moral.

Mi-as dori enorm sa strang mana lui Vasile Motrescu si sa-i multumesc.

Liturghierul de piatra

Ati trecut de nenumarate ori pe langa ea. De putine ori i-ati trecut pragul. Poate chiar deloc.

Cu toate acestea, este una din cele mai vechi cladiri din Iasi. In jurul ei este tesuta legenda unui personaj de poveste.

Mitropolitul Dosoftei a fost unul din cei mai mari carturari ai Tarii Moldovei. Prin operele sale, multe din ele primele in domeniu, a contribuit la dezvoltarea limbii romane moderne. Astfel, Dosoftei a fost primul poet de limba romana, primul traducator de carti laice si bisericesti si primul mitropolit care a introdus limba romana in slujbele religioase (pana atunci slujbele fiind oficiate in limba slavona).

S-a nascut in 1624 la Suceava, pe numele de mirean Dimitrie Barila. In 1649 s-a calugarit la Probota, in necropola familiei lui Petru Rares. Intre 1671-1686 a fost Mitropolit al Moldovei. In 1686, regele polon Ian Sobieski, retragandu-se invins din campania anti-otomana, l-a luat ostatec impreuna cu tezaurul tarii si cu moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Datorita climatului nefavorabil din Moldova, Dosoftei nu s-a mai reintors niciodata aici si a murit in 1693 la Jolkiew (azi in Ucraina) unde a fost si inmormantat.

Revenind la monumentul nostru, prima cladire mitropolitana a Iasiului a fost construita in 1677 de catre Domnitorul Antonie Ruset pe locul unui cimitir mai vechi. Cu toate ca izvoarele istorice nu confirma, specialistii sunt de parere ca edificiul a servit ca sediu al Mitropoliei Tarii Moldovei. Mai tarziu, dupa mutarea acesteia in vecinatatea Bisericii Trei Iararhi, „Casa cu arcade” a intrat intr-un declin. Incepand cu secolul 18, aici functioneaza o dugheana, la fel ca in toate casele cu iesire la Ulita Sfanta Vineri (astazi Anastasie Panu).

Momentan intre aceste ziduri puteti vedea prima tiparitura romaneasca: Liturghierul lui Macarie din 1508.

O lucrare care imi aminteste ce sacrificii s-au facut de-a lungul vremii ca eu sa va scriu aceste randuri in limba stramosilor mei.

Ionel si Zlataust

O straduta timida, serpuitoare. Coteste des, aproape ca i-e jena de mine. Parca ar vrea sa scape. O bisericuta cu o arhitectura ciudata, cu o turla parca neterminata, intr-o curte care arata boem chiar si la inceput de martie.

Este Biserica Zlataust, Biserica fostului Cimitir Central al Iasiului.

Edificiul este construit la marginea targului de alta data de catre Gheorghe Duca in numai 30 de zile, pe locul unei biserici de lemn, ridicate de Stefan Tomsa in 1563. Arhitectura este de inspiratie greceasca, deoarece domnitorul a facut cadou acest lacas de cult comunitatii grecesti, dupa ce in prealabil le-a confiscat acestora manastirea Hlincea.

In curtea (pe atunci mai mare) a bisericii se afla cimitirul principal al orasului. Aici se afla odata mahalaua Beilicului, numita dupa casa de gazduire a oaspetilor turci in trecere prin oras.

In 1968, cu ocazia lucrarilor de reparatii capitale, s-a descoperit printre altele si mormantul lui Vasile Barbu, cunoscut ca Barbu Lautaru. Acesta locuise cateva strazi mai departe. Avea sa treaca la cele vesnice in 1860 (nascut in 1780), dupa ce ajunse inca de la 30 de ani starostele lautarilor moldoveni. Prin creatia sa, a contribuit la crearea muzicii lautaresti autohtone, prin contopirea elementelor populare romanesti, cu romanta rusa si componente ale muzicii orientale.

Printre episoadele care l-au facut celebru este si acel in care a repetat la scripca nota cu nota concertul de aproape doua ore sustinut de Franz Liszt in Castelul vistiernicului Alecu Bals (actuala Filarmonica din Iasi).

Aproape de biserica, o casa aproape stirba dar totusi fermecatoare. Fosta resedinta a familiei Teodoreanu. Aici au locuit bunicii lui Ionel Teodoreanu, Osvald si Sofia. Tot aici si-a petrecut autorul copilaria. Cine a citit „In casa bunicilor” sau „Ulita copilariei” va simti un fior si va rememora vremuri de mult trecute doar poposind in aceasta curte.

Am intrat si inauntru. Chiar daca pustiul e tacut, parca auzeam in vant vocea lui Pastorel (fratele lui Ionel) recitand epigrama pentru care a fost inchis 6 ani in temnitele comuniste:

„Din Banat pană la Iasi
Se resimte lipsa sarii,
Fiindca cei mai multi ocnasi
Au ajuns la carma tarii.”

Atat a mai ramas in podul casei din elita intelectuala a orasului…

Doua monumente total diferite din toate punctele de vedere. Doua dintre simbolurile vietii culturale ale Iasiului unite de aceeasi strada. O strada scoasa acum din beciurile istoriei.

In lumina.