O tacere

„Eram in redactia „Insemnarilor Literare”. Eu, profesorul Ibraileanu, George Toparceanu, Demostene Botez si alti cativa. Discutam cu foc de ale noastre, invaluiti in fum de pipa.

Au latrat deodata cainii, a trecut o coscogeamite umbra prin dreptul ferestrei si s-a deschis usa de din fata. Au rasunat pasi grei prin antret, au scartait podelele ca la mutat, cand trec dulapurile mostenite de la bunici, – si a aparut in prag, umplandu-l, un om cu trup strasnic si cu fata rotunda, spana si bine rumenita. Si-a scos palaria de pasla neagra si „ne-a poftit la toti buna-ziua„…

Apoi s-a asezat pe un scaun, si-a potrivit parul, si-a dres glasul, vecin cu leii, si-a inceput sa taca. A tacut, si iar a tacut si a tacut mult si bine, cum de cand lumea stiu a face dealurile si ogoarele, fara sa le intrebe nimeni unde si-au lasat gura.

– Ce mai faci, Sadoveanu? l-a incercat profesorul Ibraileanu.

A pregetat oleaca. Apoi a grait convins, cadelnitand din cap:
– Bine.
– Coane Mihai, ce se mai aude pe-acasa? l-a iscodit Toparceanu, privindu-l ascutit, cam dintr-un ochi.

Iar pauza meditativa. Si din nou, solemn:
– Bine.
– Da, via cum iti mai merge, Coane Mihai? a incercat si Demostene sa-l urneasca inspre vorba.

S-a gandit la vie, s-apoi iarasi a raspuns, venind de-acolo:
– Bine.

Statea acolo, „marele nostru Sadoveanu” intre oameni sclipitori de vii, cu buzele cetluite, cu mainile ancorate pe genunchi, cu fata rotunda si placida ca o luna rurala pe culmea dealului, – tacut, pasiv, indiferent ca cele neinsufletite, zavorand in el.

– Frumoasa zi, Coane Mihai! a mai exclamat nu stiu cine.
– …Da. – a consimtit sa raspunda, dupa un rastimp, dar din varful buzelor, cum ai lepada un scrum netrebnic.

Si iar a tacut falnic.

Statea intre noi, – dar acolo…dincolo adica, intr-ale cine stie care ale cui, ca polul nord intre ghetari, raspandind tacere si inghet.

L-am uitat acolo, pe scaunul lui, ascultandu-i pe ceilalti care si-au reluat firul vorbei. A trecut mult timp astfel. Lumina si-a schimbat straiele la fereastra, imbracandu-le pe cele fumuriu vinete.

Tarziu, prin fumul indesit, glasul profesorului Ibraileanu s-a indreptat familiar dar si c-un fel de sfiala:

– Sadoveanu, ne-ai adus ceva?

Fara sa-i faca cinstea raspunsului vorbit, Sadoveanu si-a tras scaunul mai langa fereastra, a scos niste fituici dintr-un adanc de buzunar, si-a sunat glasul, intr-o maraiala de urs care adulmeca pasul descult al zmeurei si s-a pornit la spus.

Si dintr-o data s-a umplut odaia fumului de miros de frunza noua. Canta cucul in transparentele luminii, inverzeau padurile, sclipind de glasuri. Se aflau caprioarele cu parfum de toporasi in nara umeda. Sunau apele, fraged, lin paleau talangile, – si toate erau cu roua, cu mirare si cu Dumnezeu in rai de lume noua.

Niciodata n-am simtit mai aproape de inima obrazul si suflarea eternei primaveri, decat in acel ceas de ingenunchere deplina a trufiei tineresti, ascultand glasul care-mi suna nu in ureche, ci parca-m amintire, ca fluierul marelui Pan.

– Ei, ce spui, domnule Teodoreanu?
Mut, am ridicat din umeri, nevolnic.

Profesorul Ibraileanu, zambea cu fum si suflet:

– Ne acopere pe toti…„

Fragmente din „Amintiri despre Sadoveanu” de Ionel Teodoreanu.

Acesta este Sadoveanul meu…