Initiez zilele acestea un proiect nou: Iesirile Giosanesti.
Vor fi excursii organizate de mine pentru prieteni. Dar bine-nteles ca oricine este binevenit.
Vom descoperi impreuna comorile ascunse si le vom scoate la lumina, petrecand ore frumoase impreuna. Vom promova astfel adevaratele valori care vor schimba imaginea unei tari aparent cenusii.
Prima iesire giosaneasca va fi organizata sambata, 17 ianuarie. Detalii luni.
Acum ceva zile am facut o plimbare prin cartierul Copou din Iasi, in partea lui denumita demult „Muntenimea de Mijloc” . Cele 3 „Muntenimi” – de Jos, de Mijloc si de Sus – erau de fapt 3 sate marginase ale Iasiului.
Muntenimea de Mijloc era taiata de doua axe principale: Sleahul Botosanilor (actuala strada Lascar Catargiu) si Ulita Podul Verde (actualul Bulevard Carol I – numit de localnici Bulevardul Copou). Denumirea de „pod verde” se datoreaza pavarii drumului cu busteni de stejar, „asfaltul” acelor vremuri. Aceasta ulita se oprea in preajma Foisorului, construit de domnitorul fanariot Matei Ghica in 1754. Aici se recrea protipendada vremii. Mai tarziu, in 1834, domnitorul pamantean Mihail Sturza infiinteaza pe aceste locuri Gradina Copou, situata langa manastirea cu acelasi nume. Confom legendei, cu ajutorul cainelui Copou, domnitorul Vasile Lupu isi gaseste sotia ratacita prin Codrii Muntenimii. De atunci vine si denumirea acestui deal.
Revenind la plimbarea noastra, in zona se poate manca istorie pe paine. Fiecare casa aminteste de o personalitate marcanta. In zona au locuit sau si-au dsfasurat activitatea nume mari ale romanilor. Las imaginile sa vorbeasca.
Aceste case se situeaza intr-un perimetru de cateva sute de metri patrati. Si sunt cele marcate. Sunt insa multe comori necunoscute, care ascund in spate povesti de dragoste, drame si vieti tumultoase. Comori acoperite de un colb gros.
Cel din ochii nostri.
In trecut oamenii isi trimiteau vederi. Intr-o lume fara e-mail, skype,
instant messenger, vederile reprezentau alaturi de scrisori singurele mijloace de comunicare.
Prin aceste „instrumente” considerate acum desuete se trimiteau atunci
vestile, gandurie si urarile.
Am ales de data aceasta o carte postala reprezentand Manastirea Zamca din
Suceava.
Manastirea a fost construita in 1606 (pe cartea postala apare eronat anul
1551, ultimele date infirma acest an). Ctitorii au fost negustorii armeni din
zona, care au avut de-a lungul vremurilor numeroase privilegii si care au
gasit in Moldova un mediu prielnic desfasurarii afacerilor (vezi articolul meu despre familia Capri). Complexul a apartinut comunitatii poloneze timp de 100 de ani, pana la 1800, cand a fost recastigata prin proces de urmasii armenilor.
Ctitoria face parte dintr-o salba de manastiri construite de armenii din
zona, din care mentionez manastirea Hagicadar sau bisericile Sf. Simeon. si
Sfanta Cruce.
La 5 minute de manastire se pot vizita ruinele cetatii Scheia, prima cetate
de scaun din Suceava, construita la 1380 si abandonata in secolul al XV-lea.
Revenind la vederea noastra, aceasta este scrisa in caligrafia tipica vremii,
cu litere articulate atent si trimisa domnisoarei Eliza Petrovici cu adresa
pe strada Agafton nr. 13 din Botosani. A fost circulata in ianuarie 1919, cu
un timbru Carol I.
Textul cartii postale suna astfel:
„Draga Eliza,
Nu face nimica, draga Eliza, dar nici noi nu am fost bine dispusi, mamica
fiind bolnava, din cauza unei masele si acuma e la Iasi, in spital, i-a facut
operatie. Tu ce-ai mai facut? Restul este bine si imi face deosebit de bine
ca nu ma uiti si eu imi cer scuze ca nu ti-am scris nimica.
Cu drag, Tica”
Mesajele de pe vechile carti postale sunt de obicei simple, dar fermecatoare
prin simplitatea lor. Fac parte dintr-o lume aparte, in care daca intri,
descoperi parfumul placut al vremurilor trecute.
Trei lucruri pe care s-ar putea sa nu le stii despre Manastirea Zamca:
– Numele provine din limba polona (zamek = fortareata, cetatuie). In 1691
regele polon Ioan Sobieski a intarit cetatea cu ziduri protectoare si un val
de pamant, iar localnicii i-au spus de atunci Zamca
– Numele vechi al manastirii a fost Sfantul Oxent (Oxentie)
– Turnul din partea de est a complexului reprezinta unul din cele mai inalte
3 puncte din Suceava (398 m altitudine). El ofera o priveliste rara asupra
orasului.
Daca recunosti monumentul din fotografia de mai jos castigi fara tragere la sorti un suvenir din ultima calatorie giosaneasca.
Pont: monumentul este situat in judetul Iasi.
Primul venit, primul servit. Poti posta raspunsul tau la sectiunea „Comentarii” sau prin mail la mircea@giosan.ro .
Succes!
Ca de obicei in ultimii 8 ani, impreuna cu Liviu si Serban am refacut traseul clasic in Muntii Rarau. Pana aici nimic senzational. Daca adaugam si cadrul la acest scenariu, peisajul e complet. Am urcat muntele noaptea.
Da, noaptea. Nimic nu se compara cu urcusul unui munte pe timp de iarna, in „schimbul trei”. Iar daca este noroc si ninge, peisajul e feeric. Noi am fost norocosi.
Trei informatii despre muntii Rarau pe care s-ar putea sa nu le stii:
– prima cabana a fost construita in 1900, de catre Ilie Tampan
– codrii Slatioarei, de la poalele muntelui, constituie cea mai veche padure de fag din tara
– Manastirea Chiril este de fapt fosta Manastire „Poiana Sihastriei”, construita de Petru Rares si mutata peste munte, in Romania, dupa anexarea Bucovinei de catre Austro-Ungaria.
Bine-nteles ca nu se putea sa sarim la intoarcere administrarea pastilei de cultura. De data aceasta in doua doze:
Prima, la unul din din cele mai necunoscute monumente din Bucovina: Stalpul lui Voda. A fost ridicat in 1717 de Voievodul Mihail Racovitza in memoria victoriei asupra armatei austriece. Acestia au incercat in acel an pentru prima oara cucerirea Moldovei, planul esuand insa. Tot in acele zile, un „comandou” al armatei invadatoare, condus de capitanul belgian François (Ferentz) Emau a incercat sa captureze Iasiul, si aceasta incercare fiind sortita esecului. Detasamentul a fost invins de tatari la Cetatuia, iar Emau si ai lui au fost executati si ingropati sub „Crucea lui Ferentz”, (monument aflat acum in cartierul iesean Nicolina, in fosta arie denumita in trecut Fantana lui Parasca).
A doua doza a fost vizitarea casei memoriale Mihail Sadoveanu din Falticeni. Aici, la „Casa din deal” Sadoveanu a locuit si creat intre 1909 si 1918. Perioada la care a facut referire in unul din ultimele interviuri: „La Folticeni am baut apa vie a sufletului romanesc, pe care n-am uitat-o nici pana azi. In ea se va rasfrange pana la moarte toata taina sufletului meu.” (interviu din „Dacia Literara”).
Cladirea a fost proiectata de autor, dupa propriile nevoi si gusturi. Seamana ca stil cu imobilul in care s-a nascut, in Pascani.
In secunda in care intri in curte, primul gand sare la povestile de vanatoare ale autorului. Iar prezenta saniei din curte nu face decat sa inmulteasca aceste ganduri. Multe povestiri incepeau si se sfarseau in sanie, alaturi de cainele Cezar.
Tot pe acest traseu, se mai puteau vizita: ruinele cetatii „Gura Humorului”, Muzeul „Ion Irimescu” din Falticeni, mormantul lui „Stefan a Petrii” tatal lui Ion Creanga (sat Ion Neculce, langa Tg. Frumos) si multe altele.
Una peste alta, a fost o calatorie placuta. De abia astept editia a noua.
Drumul Iasi – Suceava. Ii știu fiecare curbă. Poate de aceea ultima oară am ales o altă rută. Tot spre Țara de Sus, dar de această dată prin Dolhasca. Nu mi-a părut rău.
Practic am urmărit linia ferată Iasi – Pașcani – Suceava, linie ferată dată în exploatare în 1869 de concernele Offenheim și Strousberg.
Un drum de două ore s-a transformat într-o călătorie reconfortantă acompaniată de prietenii mei de la Lake of Tears (mersi Râsu!). Am avut astfel ocazia să refac „din mașină” o parte a traseului pe care îl parcurgeam cu trenul spre bunici, in copilărie.
Am vizitat astfel Biserica din Corni, singura biserică din țară având turlele sub forma a 4 degete de la o mână. Biserica a fost construită de boierii Niculai si Lupu Răftivanu. Asa cum putem vedea pe pisanie (fruntar în Maramureș) și pe clopotul cel mare, biserica a fost sfințită in 1846. Legenda spune că atunci cand a fost întrebat cum vrea sa i se construiască biserica, boierul a raspuns: „Așa!”, aratand mâna ciungă. Astfel s-a născut „Biserica de 4 degete”.
La 50m langa biserică se află ruinele fostului conac. Folosit ca sediu CAP în epoca de aur, momentan zace în ruină.
În continuare, paralel cu linia ferată, drumul m-a condus la Liteni. Stiam de gara veche de aici și vroiam s-o vizitez. Ghinion însă: Poșta Română tocmai elibera clădirea, iar haosul de acolo m-a impiedicat să-i admir interioarele. N-am pierdut prilejul să o prețuiesc de afară.
Construită odată cu linia ferată, această gară este una din cele mai vechi stații din Moldova. Înainte de construcția ei, Liteniul era folosit ca Stație de Postă. Locul unde se schimbau caii, iar corespondența era sortată. Clădirea impresionează prin dimensiuni, ținând cont ca a fost proiectată ca gară de țară în secolul al XIX-lea. Interioarele originale nu s-au păstrat, doar stucaturile și tâmplăria interioară ne amintesc de „primul drum de fier”. Din salba de gări ale acestei linii, ni s-au pastrat și stațiile din Dolhasca și Verești. Și bine-nteles gara din Burdujeni, singura gară monument din Romania.
Mai departe, drumul m-a dus spre Iacobești (comuna Grănicești), fosta resedință a baronilor Capri. Construită in secolul al XIX-lea, clădirea a fost menită a fi reședința primei familii de bucovineni înnobilați.
Armenii, trăitori în Bucovina încă înainte de întemeierea Ţării Moldovei, au rămas aici şi după ocuparea austriacă şi, pentru rolul lor în economia zonei, au fost susţinuţi de Curtea de la Viena.
Primul recensamant din Bucovina a aparținut Generalului Gabriel Spleny von Mihaldy, primul guvernator din provincia ocupată. Atunci au fost înregistrate 58 de familii de armeni, din care marea majoritate locuiau în târgul Sucevei.
Consiliul Aulic de Război s-a arătat însă interesat şi a favorizat creşterea numerică a acestora, susţinând cerinţele lor de a întemeia o colonie armeană separată în zonă.
Deşi această colonie nu s-a intemeiat, armenilor li s-au acordat o serie de privilegii legate în special de dezvoltarea economiei, printre care si ridicarea interdicţiei de a cumpăra moşii în Bucovina.
Până atunci armenii fuseseră doar mari arendaşi. Ca urmare a achiziţionării unor proprietăţi funciare, ei au putut accede la titluri nobiliare.
La sfârşitul anului 1785, împăratul Iosif al II-lea ridică pe „neguţătoriul Bucovinii, Ioan Capri, şi nu numai pe dumnealui ci şi pe feciorii dumnealui, dară şi pe toţi copiii lor acei trupeşti, cum şi pe strănepoţii acestora, bărbăteşti şi femeeşti…la cinste şi boerie” acordându-i „diploma de boerie”, „semnul de peceţi” (blazonul) şi numindu-l (pentru că achiziţionase mai întâi moşia Măriţei) „Nemiş de Măriţei (Edler von Marecey)”.
Ioan Capri (nume schimbat ulterior in Kapri, potrivit grafiei austriece) este primul nobil bucovinean innobilat, căruia i se recunoştea apartenenţa la starea nobiliară de cavaler al statelor supuse Coroanei austriece.
În anul 1810, împăratul Franz al II-lea al Austriei acorda baronilor Kapri deviza „Industriae et Fidelitatis Fructus” care poate fi văzută pe blazonul sculptat în piatră de pe monumentul funerar al lui Ignatz von Kapri din cimitirul armenesc „Sf. Simion” din Suceava.
Aceasta a fost incursiunea mea „obișnuită” la Suceava. Asta ca să nu mai menționez alte monumente laice: Biserica din Reuseni (locul unde a fost omorât Bogdan, tatăl lui Ștefan cel Mare), Mănăstirea Probota (mormântul lui Petru Rareș) și Cimitirul Evreiesc din Lespezi. Sau monumente literare: casa memorială Eusebiu Camilar. Sau monumente civice: Spitalul din Fântânele (1903), gările din Dolhasca și Verești. Sau monumente naturale: Rezervația „Fânețele seculare” de la Bosanci. Toate aceste monumente sunt înghesuite pe acest drum și se aruncă în fața mașinii aproape în fiecare localitate.
Păcat că nimeni nu frânează.
